Nevoia de „supraviețuire”. Într-o lume în care fabricile intrau în colaps una după alta și locurile de muncă dispăreau, mie – absolventă a facultății în 1990, an în care deja pentru tinerii absolvenți începeau să se închidă ușile companiilor, fără experiență în muncă – nu îmi rămânea decât să mă descurc cu propriile mele forțe, să valorific tot ce aveam eu mai bun: curajul, dorința de cunoaștere și aventură, curiozitatea intelectuală, intuiția, optimismul.
Dincolo de nevoia de a-mi găsi locul și veniturile necesare existenței, era fascinația produselor inovative, inovative pentru România, care până atunci a fost aproape complet închisă pentru ele. Ingineră fiind, mă încântau soluțiile pe care le ofereau ambalajele din plastic flexibil. Mă entuziasma gândul la cât de multe operațiuni se pot înlesni, îmbunătăți, la cât de multe moduri noi de utilizare și ambalare pot aduce aceste produse. Înțelegeam cât de multe industrii pot beneficia de ele, că aproape nu există produs care să nu poată fi ambalat, că orice industrie sau manufactură poate accesa aceste produse. La târgurile externe, varietatea soluțiilor mă bulversa efectiv, erau atât de multe de învățat, atât de multe produse, soluții care toate mă atrăgeau; era ca un „ocean imens” de posibilități.
M-a condus dorința de a ajuta, de a educa, de a fi de folos celor cărora le prezentam soluțiile și posibilitățile cele noi. Eu vedeam viitorul pentru ei, vedeam cum ar putea să își ușureze munca, să aibă produse prezentate și protejate altfel. Niciodată nu am dorit doar să fac comerț, nu sunt suficient de mercantilă sau nu sunt deloc. Din acest motiv nu mi-am făcut o companie orientată spre vânzarea de mărfuri. Compania mea era orientată spre nou, spre soluții, spre inovare, spre educarea pieței.